Claudiu Popa Aceasta nu este o poveste a victoriei asupra vieții și a soartei sau o poveste motivațională clasică în care personajul aflat în genunchi se ridică singur și ajunge eroul zilei iubit de toți după ce trece prin cele mai grele momente ale vieții sale. Asta este o luptă singulară și singuratică în care doar m-am lupta cu mine înainte să mă înțeleg și să mă accept. Bucuroși cei care n-au fost nevoiți să treacă prin asta.
Cel puțin, din fericire pentru mine, eu nu mai sunt acolo, am trecut de cele mai joase puncte, am fost și în cele mai înalte, iar acum sălășluiesc undeva la jumate, într-un echilibru impus mai mult de nevoia de a fi și a exista. Mă simt mai ușor, dar și mai obosit după ce ani de zile m-am încrâncenat să mă împotrivesc mie. Ce amator! Am trecut prin rău, am trecut prin bine, m-am călit, dar am rămas și cu lucruri care m-au marcat și m-au mișcat de-a lungul timpului. Acum păstrez un buzunar plin de gânduri și emoții, iar o parte dintre ele vreau să le împărtășesc cu voi.
Mereu am crezut în unit puncte și în legat lucruri și oameni care într-un final o să îmi desfășoare în față un drum, drumul meu, cel spre fericire, dezvoltare și împlinire sufletească și spirituală. Totuși, nimeni nu mi-a spus, în inocența mea de țăran plecat de acasă în lumea mare că lucrurile nu sunt de multe ori cele la care te aștepți, mai ales când strângi în tine furie și neputință cu care nu știi ce să faci și pe care nu le transformi în ceva pozitiv: artă, ajutor, iubire sau înțelegere. Totul este un schimb, însă mulți nu știu să facă trocul echitabil.
Nu, am cărat în spate, ani de zile, vină, ură, furie și neputință care doar s-au solidificat asupra gândurilor mele, m-a făcut inert și m-a încetinit spre disperare și angoasă. M-am închis în propria mea minte și casă și tot ce am scos din asta a fost o dedicare acerbă spre o muncă mecanică, insuficientă calitativ, dar consistentă cantitativ care mi-a consumat timpul și nervii pentru un venit simbolic folosit în mare parte pe vicii și călătorii.
Am călătorit mult spre căutarea sinelui și a plăcerii, dar și mai mult am investit în vicii care doar mai rău m-au afundat și m-au țintuit, departe de drumul și punctele pe care trebuia să le unesc întru propria desăvârșire.
Cu ce am rămas din toate astea?
Cu credința că mereu se poate și mai bine, dar și mai rău, că mereu se poate mai mult, dar și mai puțin și că întotdeauna trebuie să apreciem ce avem și să tindem spre ceva. Orice. Un vapor este în derivă doar când nu are un loc unde trebuie să ajungă. Ori acesta este cel mai greu lucru posibil de suportat în viață, să nu știi unde mergi și spre ce te îndrepți.
Am avut toate viciile posibile într-o Românie anostă care pune preț pe ele mai ales atunci când le taxează suficient de mult încât statul să câștige ceva din asta: am băut, am fumat, am fost dependent de jocuri de noroc, sex și droguri ușoare, dependent de gânduri și emoții negative, dependent de mâncare, dependent de oameni și mai ales dependent de suferințele mele și de starea mea de inerție. M-am compătimit în ea. M-am considerat un martir al suferinței, sufăr eu ca să nu suferiți voi, dar nimeni nu știa de asta.
M-am coborât atât de mult în adâncurile neputinței încât am avut momente în care nu am crezut că o să mai ies vreodată la suprafață. Mi-am distrus gândurile și gândirea, corpul, ideile, sentimentele și emoțiile până la un punct în care aproape că devenisem un robot. Un robot viu sau un om viu mort, nu știu care concept m-ar fi definit mai bine pentru ceea ce era. Nu mi-a mai păsat de mine, de lume sau de ceea ce sunt și ce vreau să devin fără ca cineva să știe sau să sesizeze. Nu eram singur, dar nu ceream ajutor.
Nu-i doresc nimănui să treacă printr-un iad personal doar de dragul de a trece, eventual intenționat și fără vreo pârghie de siguranță care să îl scoată. Dar cel mai mult m-a durut că am ales să trec mereu singur, fără ca cineva să știe, fără ca cineva să mă întrebe măcar dacă sunt bine sau nu asta pentru că din afară eram un om normal. Păream și mă comportam ca un om normal: aveam prieteni, loc de muncă, activități sociale, existam și eram o persoană ca oricare alta din societate. Totuși în mine se ducea o luptă cu sinele care m-a măcinat ani de zile și ale cărei repercusiuni încă le simt uneori chiar dacă mi-am adus, treptat, prin ajutor din exterior și interior, o parte din liniștea și înțelegerea pe care le voiam de fapt. Și pentru asta trebuie să mulțumesc atât divinului, cât și unei mâini de oameni care au fost acolo cu mine și m-au ajutat așa cum au putut și au crezut de cuviință.
Acesta este și motivul pentru care acum trebuie să dau ceva înapoi lumii. Nimic nu este gratuit, nimic nu este oferit fără un cost și de multe ori am primit un ajutor pe care nu l-am întors și care trebuie acum să se întoarcă asupra lumii.
Nu ești niciodată singur oricât de mult te-ai închide în grotele gândirii tale anoste și întunecate. Întunericul este pe cât de mult alegi tu să fie și pierderea în neant nu este niciodată finală și sfârșită. Crâmpeie de lumină tot apar și spiritul tău va tinde într-un final spre ele, chiar dacă nu mai ai speranțe în viitor, în ceea ce ești și în ceea ce ai devenit.
Clar sunt lucruri peste care treci mai greu sau lucruri pe care dacă le faci încalci o serie de limite extreme, dar ajutor înțelegere și iertare există pentru toți și toate, într-un moment sau altul. Unele pedepse sunt mai mari și mai grele, altele mai mici și mai ușoare. Toți greșim, toți pătimim, toți ne întoarcem la calea dreaptă. Dacă nu acum, mai târziu și mai bine mai târziu oricum decât niciodată.
Cuvintele ies din mine și pe măsură ce le scot mă eliberez de cel ce am fost și mă îndrept mai mult spre cel ce voi fi. Nu vorbesc profetic, poate nici măcar spiritual, deși tind din ce în ce mai multe spre lucruri mai înalte decât mine ca scop și formă.
Înțeleg din ce în ce mai mult că sunt doar un pion pe imensa trablă a vieții, un biet suflet chinuit pe lângă altele care au fost și care vor fi în căutarea propriului lor drum, scop și înțeles. Tind spre Dumnezeu, spre credință și spre iubirea de sine și de semeni. M-am urât prea mult, am urât prea mult fără să realizez că tot ce am trăit a fost pe meritul și pe înțelegerea mea asupra lumii.
Bine faci, bine ești, rău faci spre rău te găsești. Nu te respecți tu, nu te va respecta nimeni, nu te știi tu, nu te va ști nimeni.
Oare ce vreau de la mine? Oare ce vreau de la noi? Care e scopul meu? Cu ce e mai important scopul meu decât alte scopuri? Nu știu sau nu încerc să aflu direct, ci mă las purtat de viață. Caut bucurii simple, caut lucruri care să îmi aducă alinare, odihnă și liniște. Scriu și mă alin singur. Scriu spre alinarea altora. Nu știu câți vor citi aceste rânduri, sunt într-o perioadă în care nu mai caut afirmare, îmi caut rost.
Mă alint mereu că există și alte căi, mai bune, mai simple, mai ușoare, mai frumoase care te trezesc spre bucurii nemărginite și frumuseți inimaginabile dar trebuie să te deschizi spre ele. Să îți deschizi inima și sufletul și mintea sre un bine comun, perceptibil și sesizabil.
O, ce bucurie simt doar că aștern aceste cuvinte pe hârtie, aceste lucruri care par simple la prima vedere, care par tangibile și ușor de atins și înțeles de toți dar greu de explicat în cuvinte. Uimitor cum negrul devine alb pe măsură ce te cureți de ceea ce ești spre ceea ce vrei să devi. Cum dintr-o viață bicoloră totul se transformă într-o explozie de nuanțe care bucură și liniștesc.
Într-un final poate fi bine rău sau poate fi rău bine
Depinde de mine, de tine și de noi. Nu știu ce va fi mâine dar azi sunt bine. Azi sunt eu, azi mi-am închis răni ale trecutului și m-am deschis spre bine, spre mai mult, spre înțelegere și bucurie. Căldura emanată din mine unge aceste cuvinte care ajung la voi. Ferice de cel ce a ajuns să citească până aici, să simtă contrastul și cum negrul de la începutul textului se deschide la culoare, trece prin griuri și ajunge la albul pur de încheiere.
Nu pot lăsa mai mult în urma mea decât bucuria pe care o resimt să sunt viu, bucuria că am suferit pentru a mă simți și mai viu și fericirea că trăiesc într-o perioadă în care pot să împărtășesc acest lucru cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Aici am vorbit doar în concepte, nu am povestit nimic concret, cu exemple. Mai am până voi ajunge să vă și spun amintirile mele. Ele vor ieși la suprafață la timpul lor.
Mereu cu gândul la mai bine, mereu cu gând doar spre bine. Uită de ce și de cine. Iubește-te pe tine!
